Ai carte, ai parte!

Ai carte, ai parte!

marți, 31 martie 2015

Peripețiile Veveriței - partea 1

  copyright © Lilit, 2o15© 2014
 La șapte ani cei mai mulți copii se cred oameni mari. Sigur, și eu eram unul dintre ei. Când mai era aproape o lună până la încheierea anului școlar din cl.a I a, am demarat tactica de învăluire. Pe lângă mama, care nu ne dusese niciodată la țară. Noi, adică eu și fratele meu care era mai mic, fiind,,copii de asfalt”, nu știam nimic despre,,viața la țară”; colegii îmi povesteau tot felul de lucruri interesante, ce îmi stimulau imaginația. Și, în înțelepciunea mea, într-o seară am întrebat-o: - Mămico, cât de mare este,,țara” lutanti Tina (sora mamei), dacă încape în ea Republica Socialistă România?  M-a privit prostită. Trecându-i rapid uimirea, m-a lovit cu un răspuns, direct în suflețelul meu curios și foarte sensibil:
- Copii, în vacanță trebuie să vă trimit la țară să vedeți și voi cum este. Strategia funcționase. Am sărit în sus de bucurie, dar, deodată m-am pleoștit, crezând că nu am auzit bine.- Cum adică... vă trimit? Merge și Laur-Balaur la Tanti? De fapt, pe fratele meu îl cheamă Laurențiu, dar așa-i spuneam când ceva nu-mi convenea.
- Sigur, mergeți amândoi, veni răspunsul mamei. Tina, sora mea, abia așteaptă să vă vadă. Vă jucați cu verii voștri, stați la aer curat și vedeți animăluțele și păsările de pe lângă casă, mâncați tot felul de fructe. Veți vedea cât este de bine și de frumos. Nu era posibil așa ceva, gândeam! Nuuuuu....nuuuuu....nu vreau să meargă și el. Am început să mă sclifosesc, crezând că reușesc s-o conving. Mama m-a privit lung, și fără să fie impresionată de circul meu, mi-a spus hotărâtă: - Ori mergeți amândoi, ori niciunul. Punct. Când am auzit, spiritul de frondă s-a mai domolit. Discuția era încheiată. Deocamdată! În zilele următoare m-am tot ținut de capul mamei, doar-doar va renunța la hotărârea ei. Nimic. Nicio găselniță nu avusese efect. Știind că numai am nicio șansă de-ai schimba hotărârea, mă retrăgeam botoasă în camera noastră, a celor doi care urmau să fie surghiuniți în țara în care încăpea RSR. Plecarea se apropia cu repeziciune. Mama ne pregătise bagajele, adică hăinuțe de schimb și dulciurile noastre preferate, jucării și alte cadouri pentru verii noștri, precum și ceva alimente pentru cei de la țară, unde nu exista încă un magazin universal. Adică cumpărase zahăr, ulei, orez, și urma să ia și pâinea chiar înainte de plecare. În rest, aveau de toate. Numai noi, orășenii, lipseam.
*****
  Voilà la derniere jour! Ziua ce-a mare sosise. Cu o noapte înainte n-am închis un ochi. Cred că de emoția plecării sau de supărare că voi avea pe urme cățelușul de Laur. Doamne-Doamne ține cu micii păcătoși. Și pe mine m-a iubit. Tare mult. Dimineața, când mama a venit la noi să ne trezească, mai mult ne-a speriat cu țipătul ei. Nu-și putea lua ochii de pe fața fratelui meu, Laurențiu. Peste noapte, acesta se îmbolnăvise de vărsat, fiind tot numai buline. Când l-am văzut, abia mi-am pitit zâmbetul de bucurie. Eu avusesem vărsat de vânt și știam că nu are voie să iasă din casă. Cu greu reușeam să mă stăpânesc să nu sar într-un picior. Singurăăăă! Singură voi merge în țara lu’Tanti. Am sărit fericită din pat, dar glasul indispus al mamei m-a oprit: - Nu pleci nicăieri. Laurențiu începuse să plângă cu lacrimi de crocodil, țipând că vrea la țară. Printre smiorcăieli pe toate vocile, pătrunse glasul binevoitor al mamei: -Măi, copii, gata cu plecarea. Desfacem bagajele. Vaaii, vai,, visul meu s-a sfârșit înainte de-a începe.
- Nu se poate, Lili, să n-o lași pe Veveriță! Ea nu are nimic. Se auzi vocea puternică a unchiului care venise să ne ia la țară. Veverița eram eu. Nu pentru că aș fi fost roșcată, ci, pe motiv de zbenguială. Mai mult de cățărat prin copaci. Fructiferi, dacă se putea, și cât mai mulți. Și variați. De altfel, eu eram blondă, și aveam părul lung numai inele. Toți spuneau, când eram copil, că semănam cu mama. Acum m-am cam șatenit, și nici inele numai am, decât dacă mi le produc.- Te rog, mămico, lasă-mă! Te rooog, mă pisiceam de lângă unghiul meu, care imediat mi-a sărit în ajutor.
- Hai, Lili, las-o pe fată, că doar numai pentru copii am venit în oraș.După câteva minute de contre cu,  la-so...n-o las, Veverița a ieșit victorioasă. Mama a scos din bagaje hăinuțele fratelui și m-a expediat în Țara luTanti Tina. M-a urcat în tren și...dus-am fost pe drumul de fier.
*****
 Nu circulasem cu trenul pe o distanță așa de mare. Locuind în apropierea gării, avusesem câteva intenții de-a porni cu trenul în expediție. Cu prietenii care se lăsau atrași de vorbele mele, îndemnându-i la tot felul de năzbâtii. Dar toate au eșuat din cauza unui zmeu-controlor, care ne dădea jos din tren de fiecare dată, fără să țină cont de dorințele și obiecțiile noastre. Acum, însă, eram foarte încântată. Tot traseul am stat cu nasul lipit de geam pentru a vedea cât mai repede țara.  Eram fermecată de fumul scos de locomotiva care șerpuia ca un șarpe și când fluiera, eram cu adevărat fericită. Dar și oarecum speriată de oamenii care urcau în tren. Unii erau murdari, alții miroseau a tărie. Câțiva se așezau pe traiste, după ce scoteau mâncarea și începeau a îmbuca mâine cu ceapă și brânză. Și vorbeau așa tare! Tot drumul l-am înnebunit pe unchiu cu întrebări de genul : dacă ne ciocnim de alt tren; sau, dacă merge așa repede, cum de nu ne răsturnăm ...sau, dacă intră în dealul din față, mai vedem țara?etc. Dar cel mai des întrebam: Când ajungem? Mai este mult? L-am năucit, încât nu a mai rezistat și a concluzionat în fața martorilor din compartiment: Mai bine te lăsam acasă!
 După multe pufăituri și țipete, locomotiva s-a oprit la capăt de drum. Adică acolo unde trebuia să coborâm. - Urrraaaa! Am ajuns! Am ajuns...în Țara lu’ Tanti! țipam cât mă ținea gura. Priveam curioasă la țăranii din căruțele încărcate de saci. Oare așa arată țara?
- Hei, numai țopăi atâta, că mai avem până ajungem acasă. Să-mi cadă fața, nu alta. Cuuuum aaadiicăăă, nu am ajuuns!? Doar trenul s-a oprit și toți călătorii au coborât. Speram că glumește. Unchiul mă privea. - Adevărat, Veverițo, a spus! Mai avem oleacă de mers cu trăsura. Ai răbdare. În gând, boscorodeam. Auzi, să am răbdare! De parcă nu am avut destulă. Dar, stai! Parcă a mai spus ceva. Mergem cu trăsura. Eteteee! Ce-o mai fi și asta?! Gândeam eu, dând dovadă de multă înțelepciune. Infantilă, desigur. Și tare, rostesc: Unchiu, unde este trăsura? Privind în toate părțile, unchiu îl zărește pe fii-su. Uite-colo! Stă văru-tu cocoțat în ea. Privesc și...mai să-mi sară ochii din cap de așa minunăție. Nu-mi venea să cred că există pe lume ceva așa de frumos. O pipăiam cu ochii, cu mâinile și abia așteptam să mă cuibăresc în brațele ei fermecate. Parcă era un cuib mare, ce-și aștepta puișorii. Iar când calul a început să tropăie mândru pe șosea, mai să cred că sunt într-o poveste. Sigur, eu prințesa, iar prințul...lipsea. Deocamdată! Trăsura noastră era un fel de căruță, dar mai mică și...altfel. Avea două roți, arcuri și un scaun cu o pernă îmbrăcată în catifea de culoare roșie și un spătar cu marginile aurii. Și era trasă de un cal uriaș. Cred că ăsta era fermecat! Cal mai văzusem, că locuiam aproape de Hipodrom, și toată ziua mișunam pe-acolo. Dar așa minune de căruță, numai pomenisem. În trăsură încăpeau comod două persoane mari, și în gând mi-am spus: Săracul Laur-balaur încăpea și el lângă noi. Unde o să mai vadă el așa minune de căruță?! Am sărit val-vârtej în brațele vărului, că singură nu puteam să urc pe motiv de înălțime. Și țuști-frumos, m-a depus pe scaun. Vai, vaii, Laur-balaur, unde ești tu să mă vezi! Să vezi tu așa mândrețe de prințesă cum merge cu trăsura trasă de calul lu Făt-Frumos!! Lângă mine s-a așezat unchiu, după ce înghesuise bagajele pe capră, lângă fii-su. Dii, Fănuț, zboară cât mai repede că Veverița abia așteaptă să ajungă acasă. Striga văru’meu, rotind biciul prin aer. Iar Veveriței numai gânduri de prințesă îi circulau prin minte. Ce mai tura-vura, doar prințul lipsea și povestea era gata.
                                                                       *****          
                       sfârșitul primei părți

duminică, 23 noiembrie 2014

Palase of dreams

De ce simt cǎ mǎ scurg?!
întreabǎ sufletul cǎzut prizonier în corpul doborât de durere

doresc sǎ zâmbesc, vreau armonie, linişte spune,
dar petele stau agǎţate de mine...
se lovesc, ţipând dureri în gânduri

sufletul geme, stând gârbovit sub povara din veacuri;

sunt în abisul din abis
mǎ caţǎr... unghiile lasǎ urme... sânge...
un strigǎt rǎsunǎ în palace of dreams,
țipǎt înfundat de mânie împotriva propriului Eu
nervii dispar; se pierd în gândul ce sapǎ
sentimente bandajate în spini.

inima lǎcrimeazǎ; curge rugina şi neagra mizerie
timpul trece prin mine...prin noi;

pe peretele de care încerc sǎ mǎ sprijin,
urcǎ vise stropite de roua speranţei...
zbor prin palace of dreams...
mǎ înalţ ca o pasǎre la margine de univers
încep cǎlǎtoria în necunoscut,
spre necunoscutul din mine.
aduc senin în privire,
arzând durerea şi iubirea înşelatǎ în vremi.
***
mǎ regǎsesc... îmbrac haina iertǎrii
îmi ţin sufletul de mânǎ și arunc povara din spate
prin palace of dreams, văd o lumină sublimă...


   

miercuri, 9 iulie 2014

Sunt picătura unui ocean de lumină

Curge timpul. Înainte să mă nasc, 
sufletul mă poartă pe-o rază de lumină.

Găsesc drumul ... e albastru…plutesc

plutesc pe-aripi de înger ce picură miere 
trupul dispare în timpul din timp; 
singurătatea mă-nfioară în viitorul devenit prezent

deschisă-i poarta; vibrează o lumină: 
bucurie să aduci, zice!… armonie într-o inimă comună!

am ales…mă-nfășor în brațe de mamă, 
m-a cuprins Măicuța Geea când… 
când ziua se-neca în noapte și timpul curgea…
curgea ca un râu agățat de Sfinx
florile îmi sunt pat,
cu stele mă-nvelesc și
petalele îmi sunt evantai cu miresme îmbietoare;

mă scald în oceanul iubirii - ocean de visări...
mă iert…mă accept așa cum sunt

am aripi de lumină…mă poartă într-un Eu atemporal,
într-un rai unde dragostea te-mbată;
am găsit Raiul …doar muzica se mai aude.

Sunt iertarea…sunt picătura unui ocean de lumină.

copyright©2014Lilit

                                            

joi, 12 iunie 2014

Misterul vieţii

Motto
Trăiesc într-o lume de mine creată.

Sosiți printr-un culoar energetic,
deschid drum omenirii
copiii minune,
alăptați la sân pământean;
prin franjurile genelor,
zbuciumul vieţii privesc
într-un dorit, univers perfect.

Dansează cu pământul, aerul și apa,
iar Soarele dansează
cu holograma din minte;
pe unda unui gând,
plutește pe înălțimea emoției,
Atenția,  Măria sa!

 Învăd să zbor… închid ochii… văd…
văd cum alerg printre amintiri din viitor;
sunt un visător, rob al dorinței
de-a cuceri corpul de lumină visat
s-ajungă stăpânul Eului meu.

Un spirit de iubire zboară
prin nucleul cosmic;
visez o sferă să fiu, un Soare
ce-mprăștie lumină divină.

copyright © 2014

                                  

marți, 27 mai 2014

Visezi frumos






În braţe te cuprinde,

O liniște mistică;
Alungi tăcerea prin ploaia cerului...
Zbuciumul te macină
Pe treptele visării.

Visezi frumos la clipa tandră,
Când timpul uită de sine,
Găsind definitiv culcuș
În lichid amniotic.

Visezi frumos la copilul din tine, 
purtat pe brațe de stea,
prin spirala luminii.
Visezi că plutești prin oceanul iubirii.


copyright © Lilit, Iaşi, 2014

luni, 26 mai 2014

Chipul de lut

Cade o lacrimă din univers...
ca un fulger în bezna nopţii trece printre
inimi stingher.  

Curg petale din sentimente pe umerii lacomi.
Prin perdeaua de fum se-alintă tainic
sălbatice săruturi.

Corole de stele poartă cerul tăcut
în inima căptușită de vise.

Un gând violet muguri şi răni desface
pe  drumul  de lumină.

În zgomotul tăcerii un murmur fără vorbe
inundă plaja mierie.

Din apa oglinzii sorbi înfiorat chipul de lut
 al însingurării.

copyright © Lilit, Iaşi, 2014

        

sâmbătă, 24 mai 2014

Un gând agățat de viitor

 copyright © Lilit, Iaşi, 2014


                                                     Pe miriştea vieţii,                                                           
suflă vântul călare pe
zeul-cal.

Pe cărările cerului,
goneşte-n cele patru zări
şi frânge timpul
în mii de clipe.

Pe-un petec de viaţă,
un gând
– de dorință agățat -
mângâie 
creştetul crud
al zilei de mâine.

Pe cărările veşniciei,
rodeşte sămânţa
ce zboară din
miriştea vieţii.