Carmen

copyright © 2013, Liliana Tirel

                                                                                              Motto

Viaţa-şi strecoară trena

Pân’la maluri de soartă…

(Lilit)

           Carmen se zvârcoleşte în pat, rãsucindu-se pe toate pãrţile; are unul din visele ce-o bântuie de ceva vreme.Doarme şi conştientizeazã cã viseazã ceva  nespus de dureros. Venise târziu acasã. Fãrã sã mãnânce nimic, se trântise în pat şi adormise. Imediat, coşmarul începu. Plângea ... şi hohotul de plâns pe care-l auzi o fãcu sã deschidã ochii… dar ploapele-i cãzurã grele. Lacrimi uriaşe îi curgeau pe faţa palidã, trasã de nesomn şi obosealã. Plânsul îi scutura corpul ce tremura  ca o frunzã aruncatã de un vânt sãlbatic. Ingrozitã se ridicã în capul oaselor, suspinând şi ştergându-şi micile perle fierbinţi. Se târa prin casã ca o fiarã rãnitã, strecurâdu-se printre corpurile de mobilã, fără să îndrãznească sã aprindã lumina.Deşi treazã, plânsul nu conteni.Scãldatã de lacrimi, Carmen se întreba:,,Ce-i cu mine? Ce-am visat atât de rãu de nu mã pot stãpâni!’’ S-a oprit din mers, trântindu-se în fotoliul albastru… fotoliul preferat care-i îmbrãţişa corpul, dar şi bucuriile şi tristeţile. Stãtea cu privirea pironitã în tavan, golitã de gânduri şi dorinţe. Rar de tot, câte un gând, şi acela dureros, îi fulgera prin creierul blocat de oroare. Închise ochii. Şi deodatã vãzu…pe sine se vãzu! Îmbrãcatã într-o rochie albã stropitã cu maci roşii ca focul.Ieşea dintr-o casã cu flori la ferestre şi privea în toate pãrţile.Se uita dupã bãieţelul lor de cinci ani.Nu-l vedea în grãdina din faţa casei.Acolo rãmãsese dupã ce, împreună cu Adrian, intraserã în casã, însetaţi de iubire.Adi, copilaşul lor, nu se vedea nicãieri.Nu era în leagãnul construit de tatãl sãu. Nici pe plaja ce se întindea nu departe de casã. Deodatã, un gând o strãfulgeră:,,Unde-i Adi? Dacã cumva’’… Începu sã alerge. Mai repede…din ce în ce mai repede.,,Adi,Adi!’’Strigãtul ei disperat era acoperit de valuri. În cap auzea bubuind apa înfuriată ce se spãrgea de ţărm. Alerga şi striga. Se oprea sã audã glasul bãieţelului şi alerga din nou. Se împiedica ... se ridica...alerga şi deodatã, zări ceva. Era ursulețul de pluș pe jumătate acoperit de nisip și alge. Împietri. Picioarele parcă-i intraseră în pământ. Amuţitã, cu mişcări lente, întoarse capul, parcă refuzând să vadă...să creadă. La nici un metru distanţă, văzu un trup micuţ acoperit în parte de alge.,,Doamne, nu este Adi al meu, al nostru’’. Doar acest gând urla în creierul sãu. Nu realiza ce s-a întâmplat. Şovãi câteva clipe, apoi, ţipând ca un animal înjunghiat, cãzu lângã trupul copilului.

                                                              I. Am o aripă frântă

                                                                                                          

         De durere, de spaimã, Carmen se trezește complet. Gândește: ,,Sigur, am avut un vis groaznic, dar a fost doar un vis!’’ Tremura…de frig…de spaimã. Dã drumul la cãldurã. Este o dimineaţã de sâmbãtã într-o iarnã târzie, geroasã. Nu trebuie sã meargã la şcoalã. Fiind încã sub influienţa visului, începe sã se învârtã prin casã, întrebându-se dacã  sã facã ordine sau sã mai leneveascã.Aranjeazã prin dulapul de haine…apoi dã cu aspiratorul. Merge la magazinul din colţul aleii şi cumpãrã câte ceva pentru masa de prânz.Carmen poartã cu ea coşmarul din vis peste tot. E prinsã în mrejele întrebãrilor fãrã rãspunsuri.Încearcă sã se punã de acord cu gândurile ce-i umblă bezmetice prin minte.O bântuie o întrebare…o ademeneşte perfid: ,,De ce au aceleaşi nume?’’Răspunsul apare din ceaţa gândurilor,,este doar o coincidenţã’’.Nici o legãturã nu poate exista între vis şi prietenul de pe site-ul de socializare.Gândurile îi sunt întrerupte de sunetul telefonului.Un sunet subţire, trist, rugător.

- Alo, Carmen ?

 - Da, bunã, Violeta! Mă bucur că m-ai sunat.

 - Bunã, Carmen, credeam cã ai pãţit ceva! Nu mi-ai rãspuns la mesajul trimis pe mail şi, pentru cã aveam nevoie de un rãspuns urgent, mă gândeam sã vin la tine.

Pentru că am discutat, am să vin altădată.Acum trebuie să plec la sora mea şi sunt în criză de timp.

- Am fost ocupatã,Violeta! Astãzi nu am deschis PC-ul. Îl  citesc  şi  rãspund  cât  pot  de  repede. Dupã ce mai schimbarã câteva vorbe, Carmen  terminã  convorbirea şi  deschide  calculatorul. Citește şi trimite rãspunsuri la mesajele primite, inclusiv Violetei. Avea unul şi de la Adrian, prietenul online.O ruga sã intre pe messenger pentru a continua o discuţie începutã cu o zi înainte.

Comunicau online de două luni, dar abia cu o zi înainte au făcut schimb de fotografii. Deşi nu s-au văzut, se înţelege foarte bine. Au aceleaşi preocupãri literare, gândesc la fel în multe privinţe, deşi oceanul (,,balta’’ spune el) îi despãrte. Zilnic discutau; despre toate: societate, politicã, religie, filozofie; despre viaţã, în general. Pare o prietenie perfectã. De câtva timp au început sã se caute, sã se aştepte unul pe celãlalt, simţind că le lipseşte ceva, dacă nu discută.,,Uimitoare  asemănare!’’De pe monitor o privește Adrian…o privea dintr-o fotografie imensã, trimisã pe mail ieri. Cînd l-a văzut, Carmen a rãmas uluitã. Privirea i-a rămas pironită pe faţa celui din fotografie. Parcã o privea bãrbatul din vis. Cei doi erau identici. Doar cel de pe monitor era uşor grizonat. Nu-i venea sã creadã, cum o realitate poate semãna cu o iluzie! Privirea ochilor lui poartã frumuseţea timpului de altãdatã, a dorului de un gând dorit, dar încã neîmplinit. Şi un gând tardiv, pus faţã  în  faţã  cu  un  timp  nemilos  se  aude  ca  dintr-o crevasã: Cine este? De ce discut cu el? Ce vrea de la mine? Dar  eu  de  la  el?  Carmen  ar  fi  dorit  sã-i povesteascã visul avut.Sã primeascã un rãspuns tuturor frãmântãrilor, dar un sentiment de jenã o împiedica. Cu sufletul răvăşit, intrã pe mesenger.Prietenul o aştepta.

- Carmen, ai dispãrut total, constat! Eşti aici,draga mea?

 - Da, am venit! Bună, Adrian!

 - Sãrut mâinile, Carmen, mi-ai lipsit!Chiar foarte mult!

 - Şi tu…

 - Carmen, nu ştiu dacã te vreau ca iubitã, dar sunt convins cã te vreau ca prietenã.

-  Hi, hi, hi,… de parcã ţi-aş fi cerut sã fim iubiţi! Şi persoanele de pe lista mea îmi sunt prieteni, nu iubiţi! Mulţumesc pentru fotografie. Ce faci? Unde pleci la această oră?

- Cu multă plăcere am trimis fotografia, draga mea! Aş vrea sã nu mã uiţi! Sã ştii cã mi-aş dori foarte mult sã fim prieteni, să mã iubeşti!…dar vrabia…mult aş vrea sã vin la tine.

-  Vino, Adrian!

- Aş zbura pân’la tine...dar am o aripã frântã!Ce-ai mai fãcut? Azi am postat ceva muzica clasicã.

- Musafiri, rude din Italia...emisiuni...nu am dormit prea bine. Am răcit.

- Te rog, ai grijã de tine, Carmen!

- Adrian, sunt bucuroasă că vorbim.

- Îmi eşti foarte dragã! Tot timpul mã gândesc la tine, Carmen! Nici somn nu mai am.

- Ai observat că şi fizic semănăm? întrebã Carmen.

- Nuuuu… ai penis? Ha, ha, scuze, draga mea , dar nu m-am putut abţine.

-  Priveşte cu atenţie şi vei observa asemănarea! Sigur,

asta îmi trebuia ca să-mi dispară boticul!... o glumiţă.

Gata, suntem serioşi! Ce - ai mai făcut?

- Mă bucur cã în final am reuşit să vorbim! Nimic deosebit, rutine! Doar m-am gândit la tine. Te sãrut, draga mea! Şi dacã nu îţi iei nasul la purtare, îţi spun cinstit cã mi-ai lipsit mult …chiar foarte mult!

- Niciodatã nu-mi iau nasul la purtare!

- Da, îmi era dor, asta e! Acum am treburi, scuze, dar trebuie sã plec.

- Nu te culci?

- Aş vrea sã stãm de vorbã, Carmen!…eu te-am asteptat câteva ore.Îmi era dor şi aş fi vrut sã discutãm şi despre venirea mea în ţarã! Te sãrut, sau mãcar aş vrea sã o fac. Sãrut mâinile, draga mea! Multumesc, Carmen, pentru timpul petrecut împreună. Pa, somn dulce!

-Pa, Adrian, pe curând! 

Fragment din romanul,,Viața în cerc''