copyright © Lilit, 2o15© 2014
La șapte ani cei mai mulți copii se cred oameni mari. Sigur, și eu eram unul dintre ei. Când mai era aproape o lună până la încheierea anului școlar din cl.a I a, am demarat tactica de învăluire. Pe lângă mama, care nu ne dusese niciodată la țară. Noi, adică eu și fratele meu care era mai mic, fiind,,copii de asfalt”, nu știam nimic despre,,viața la țară”; colegii îmi povesteau tot felul de lucruri interesante, ce îmi stimulau imaginația. Și, în înțelepciunea mea, într-o seară am întrebat-o: - Mămico, cât de mare este,,țara” lu’tanti Tina (sora mamei), dacă încape în ea Republica Socialistă România? M-a privit prostită. Trecându-i rapid uimirea, m-a lovit cu un răspuns, direct în suflețelul meu curios și foarte sensibil:
La șapte ani cei mai mulți copii se cred oameni mari. Sigur, și eu eram unul dintre ei. Când mai era aproape o lună până la încheierea anului școlar din cl.a I a, am demarat tactica de învăluire. Pe lângă mama, care nu ne dusese niciodată la țară. Noi, adică eu și fratele meu care era mai mic, fiind,,copii de asfalt”, nu știam nimic despre,,viața la țară”; colegii îmi povesteau tot felul de lucruri interesante, ce îmi stimulau imaginația. Și, în înțelepciunea mea, într-o seară am întrebat-o: - Mămico, cât de mare este,,țara” lu’tanti Tina (sora mamei), dacă încape în ea Republica Socialistă România? M-a privit prostită. Trecându-i rapid uimirea, m-a lovit cu un răspuns, direct în suflețelul meu curios și foarte sensibil:
- Copii, în vacanță trebuie să vă trimit
la țară să vedeți și voi cum este. Strategia funcționase. Am sărit în sus de
bucurie, dar, deodată m-am pleoștit, crezând că nu am auzit bine.- Cum adică...
vă trimit? Merge și Laur-Balaur la Tanti? De fapt, pe fratele meu îl cheamă
Laurențiu, dar așa-i spuneam când ceva nu-mi convenea.
- Sigur, mergeți amândoi, veni răspunsul
mamei. Tina, sora mea, abia așteaptă să vă vadă. Vă jucați cu verii voștri,
stați la aer curat și vedeți animăluțele și păsările de pe lângă casă, mâncați
tot felul de fructe. Veți vedea cât este de bine și de frumos. Nu era posibil așa ceva, gândeam! Nuuuuu....nuuuuu....nu
vreau să meargă și el. Am început să mă sclifosesc, crezând că reușesc s-o
conving. Mama m-a privit lung, și fără să fie impresionată de circul meu, mi-a
spus hotărâtă: - Ori mergeți amândoi, ori niciunul. Punct. Când am auzit,
spiritul de frondă s-a mai domolit. Discuția era încheiată. Deocamdată! În
zilele următoare m-am tot ținut de capul mamei, doar-doar va renunța la hotărârea
ei. Nimic. Nicio găselniță nu avusese efect. Știind că numai am nicio șansă
de-ai schimba hotărârea, mă retrăgeam botoasă în camera noastră, a celor doi care
urmau să fie surghiuniți în țara în care încăpea RSR. Plecarea se apropia cu
repeziciune. Mama ne pregătise bagajele, adică hăinuțe de schimb și dulciurile
noastre preferate, jucării și alte cadouri pentru verii noștri, precum și ceva
alimente pentru cei de la țară, unde nu exista încă un magazin universal. Adică
cumpărase zahăr, ulei, orez, și urma să ia și pâinea chiar înainte de plecare. În
rest, aveau de toate. Numai noi, orășenii,
lipseam.
*****
Voilà
la derniere jour! Ziua ce-a mare sosise. Cu o noapte înainte n-am închis un
ochi. Cred că de emoția plecării sau de supărare că voi avea pe urme cățelușul de Laur. Doamne-Doamne ține cu micii păcătoși. Și pe mine m-a iubit. Tare
mult. Dimineața, când mama a venit la noi să ne trezească, mai mult ne-a
speriat cu țipătul ei. Nu-și putea lua ochii de pe fața fratelui meu, Laurențiu.
Peste noapte, acesta se îmbolnăvise de vărsat, fiind tot numai buline. Când
l-am văzut, abia mi-am pitit zâmbetul de bucurie. Eu avusesem vărsat de vânt și
știam că nu are voie să iasă din casă. Cu greu reușeam să mă stăpânesc să nu
sar într-un picior. Singurăăăă! Singură
voi merge în țara lu’Tanti. Am sărit fericită din pat, dar glasul indispus al
mamei m-a oprit: - Nu pleci nicăieri.
Laurențiu începuse să plângă cu lacrimi de crocodil, țipând că vrea la țară.
Printre smiorcăieli pe toate vocile, pătrunse glasul binevoitor al mamei: -Măi, copii, gata cu plecarea. Desfacem bagajele. Vaaii, vai,, visul
meu s-a sfârșit înainte de-a începe.
- Nu
se poate, Lili, să n-o lași pe Veveriță! Ea nu are nimic. Se auzi vocea
puternică a unchiului care venise să ne ia la țară. Veverița eram eu. Nu pentru că aș fi
fost roșcată, ci, pe motiv de zbenguială. Mai mult de cățărat prin copaci.
Fructiferi, dacă se putea, și cât mai mulți. Și variați. De altfel, eu eram
blondă, și aveam părul lung numai inele. Toți spuneau, când eram copil, că
semănam cu mama. Acum m-am cam șatenit, și nici inele numai am, decât dacă mi
le produc.- Te rog, mămico, lasă-mă! Te
rooog, mă pisiceam de lângă unghiul meu, care imediat mi-a sărit în ajutor.
- Hai,
Lili, las-o pe fată, că doar numai pentru copii am
venit în oraș.După
câteva minute de contre cu,
la-so...n-o las, Veverița a ieșit victorioasă. Mama a scos din
bagaje hăinuțele fratelui și m-a expediat în Țara lu’Tanti
Tina. M-a urcat în tren și...dus-am fost pe drumul de fier.
*****
Nu circulasem cu trenul pe o distanță
așa de mare. Locuind în apropierea gării, avusesem câteva intenții de-a porni cu
trenul în expediție. Cu prietenii care se lăsau atrași de vorbele mele,
îndemnându-i la tot felul de năzbâtii. Dar toate au eșuat din cauza unui zmeu-controlor,
care ne dădea jos din tren de fiecare dată, fără să țină cont de dorințele și obiecțiile
noastre. Acum, însă, eram foarte încântată. Tot traseul am stat cu nasul lipit
de geam pentru a vedea cât mai repede țara. Eram fermecată de fumul scos de locomotiva
care șerpuia ca un șarpe și când fluiera, eram cu adevărat fericită. Dar și
oarecum speriată de oamenii care urcau în tren. Unii erau murdari, alții
miroseau a tărie. Câțiva se așezau pe traiste, după ce scoteau mâncarea și
începeau a îmbuca mâine cu ceapă și brânză. Și vorbeau așa tare! Tot drumul l-am
înnebunit pe unchiu cu întrebări de genul : dacă
ne ciocnim de alt tren; sau, dacă merge așa repede, cum de nu ne răsturnăm ...sau,
dacă intră în dealul din față, mai vedem țara?etc. Dar cel mai des întrebam: Când ajungem? Mai este mult? L-am
năucit, încât nu a mai rezistat și a concluzionat în fața martorilor din
compartiment: Mai bine te lăsam acasă!
După
multe pufăituri și țipete, locomotiva s-a oprit la
capăt de drum. Adică acolo unde trebuia să coborâm. - Urrraaaa! Am ajuns! Am ajuns...în Țara lu’ Tanti! țipam cât mă ținea
gura. Priveam curioasă la țăranii din
căruțele încărcate de saci. Oare așa arată țara?
- Hei, numai țopăi atâta, că mai avem
până ajungem acasă. Să-mi cadă fața, nu alta. Cuuuum aaadiicăăă, nu am ajuuns!?
Doar trenul s-a oprit și toți călătorii au coborât. Speram că glumește. Unchiul
mă privea. - Adevărat, Veverițo, a spus! Mai avem oleacă de mers cu trăsura. Ai
răbdare. În gând, boscorodeam. Auzi, să
am răbdare! De parcă nu am avut destulă. Dar, stai! Parcă a mai spus ceva.
Mergem cu trăsura. Eteteee! Ce-o mai fi și asta?! Gândeam eu, dând dovadă
de multă înțelepciune. Infantilă, desigur. Și tare, rostesc: Unchiu, unde este trăsura? Privind în
toate părțile, unchiu îl zărește pe fii-su. Uite-colo!
Stă văru-tu cocoțat în ea. Privesc și...mai să-mi sară ochii din cap de așa
minunăție. Nu-mi venea să cred că există pe lume ceva așa de frumos. O pipăiam
cu ochii, cu mâinile și abia așteptam să mă cuibăresc în brațele ei fermecate. Parcă
era un cuib mare, ce-și aștepta puișorii. Iar când calul a început să tropăie
mândru pe șosea, mai să cred că sunt într-o poveste. Sigur, eu prințesa, iar prințul...lipsea. Deocamdată! Trăsura noastră era un
fel de căruță, dar mai mică și...altfel. Avea două roți, arcuri și un scaun cu
o pernă îmbrăcată în catifea de culoare roșie și un spătar cu marginile aurii. Și
era trasă de un cal uriaș. Cred că ăsta era fermecat! Cal mai văzusem, că
locuiam aproape de Hipodrom, și toată ziua mișunam pe-acolo. Dar așa minune de
căruță, numai pomenisem. În trăsură încăpeau comod două persoane mari, și în
gând mi-am spus: Săracul Laur-balaur
încăpea și el lângă noi. Unde o să mai vadă el așa minune de căruță?! Am
sărit val-vârtej în brațele vărului, că singură nu puteam să urc pe motiv de
înălțime. Și țuști-frumos, m-a depus pe scaun. Vai, vaii, Laur-balaur, unde ești tu să mă vezi! Să vezi tu așa
mândrețe de prințesă cum merge cu trăsura trasă de calul lu’ Făt-Frumos!! Lângă mine s-a așezat unchiu, după ce
înghesuise bagajele pe capră, lângă fii-su. Dii,
Fănuț, zboară cât mai repede că Veverița abia așteaptă să ajungă acasă. Striga
văru’meu, rotind biciul prin aer. Iar Veveriței numai gânduri
de prințesă îi circulau prin minte. Ce mai tura-vura, doar prințul lipsea și
povestea era gata.
*****
sfârșitul primei părți
