Puiul de Om

Sunt Puiul de Om ce credea în viaţă!
Aștept! Privesc! Cum dintr-un colţ de dom
Ţâşneste dezamăgirea din ceaţă

Sãditã-n gând rãzvrãtit de Pui de Om!

Sunt zâmbetul ce-a uitat să zâmbească
Şi dorinţa ce-ncearcă să găsească
Sensul pierdut într-un timp neştiut
De Puiul de Om cu inima ciuntã.

Sunt floarea sădită-n deşertul dorinţei
Stropitã de lacrima neputinţei.
Puiul de Om rătăceşte prin lume,
Plângând într-o ţară-fără-de-nume!

Sunt suflet de român ce suspin acum.

Alerg pe un drum de țarã fãcut scrum.

Dorm prin strãini, am gândurile frânte,

Iubirea de țarã mã-ncearcã, mã frânge!

 
Sunt visul-plâns într-un român pribeag
Ce timpul dorește sã oprescă-n prag.
Să împletească speranţele ce ard
Topite-n gândirea unui mândru bard.