copyright © de Liliana Tirel
În deşertul nopţii se naşte o poveste de iubire.
O iubire de foc ce depăşeşte barierile timpului şi spaţiului.
Zace într-o lume ascunsă şi suspendată-n timp.
Pentru a se naşte iubirea, sentimentele au nevoie de căldura fanteziei, de siguranţă şi sinceritate; sentimentele trebuie stârnite de ceva care să le poarte pe valuri de trăiri ce ajung să-ţi taie respiraţia. Trăiri ce rătăcesc între două lumi, aleargă printre aştri şi toate se adună într-un suflet bântuit de frică, nesiguranţă, credinţa şi speranţa că într-o zi, şi pentru tine, se va ivi,,luminiţa''.
Ca orice fiinţă, te-nvârţi într-un cerc vicios din care cu greu te mai poţi salva. Inima este un coş împletit din trăiri, un punct de inserţie cu realitatea ce exprimă sentimentele omului printre străluciri de cristal. Pe unduiri de ape şi valuri înspumate de trăiri, adunate într-o mare bolboroseală, gândurile devin rezultatul unei furioase filozofii ce despică firul materiei şi al spiritului.
Toată viaţa cauţi drumul dintre dorinţa de a iubi şi a fi iubit. Uneori simţi că sufletul este un deşert de foc ce aşteaptă să fie inundat, pentru a stinge văpaia ce-ţi pârjoleşte trupul şi mintea.
Aştepţi o adiere de vânt să spulbere praful de pe gândurile negre, de pe frica unde visele numai ajung să devină realitate.Iar când şi ultima speranţă dispare, când simţi că numai găseşti paiul care să te ridice din adâncuri, apare o Forţă care te saltă la suprafaţă,
o forţă ce aduce ploaia sentimentelor care te pârjolea mocnit.
Rădăcinile iubirii pot fi înfipte în abisul visului ce-ţi bântuie nopţile, în gândul ce curge ca un râu învolburat a căror maluri sînt strivite de vălmășagul trăirilor înspumate.
Cu durere, simţi trecutul coborând prin vremi, ca o capsulă a timpului ce ne poartă atârnaţi de clipa pierdută-n deşertul de nisip încins.
Lacrima cerului se prelinge pe obrazul unui înger şi alungă norul tristeţii. Sufletul este pictat de penelul de gheaţă al eşecurilor trecute, de bagheta de vise purtată de degetele îngheţate ale speranţei. Oglinda sufletului reflectă dorinţe stinse în şoapta iubirii şi trupuri frânte sub învelişul stelelor nepieritoare.
Amintirile stau agăţate de poarta sufletului ce primeşte o nouă misiune de la,,şefa inimă’’: să scoată la iveală minunile ce stau închise în noi, strecurându-se printre flăcări şi cioburi .
Când Dumnezeu pune degetul pe inimă, suntem în stare să alergăm în crucea nopţii unul spre celălalt; plângem de emoţia ce trimite, ca un soare, razele bucuriei într-un deşert bântuit de imagini şi cuvinte. Un scurtcircuit trece prin trupul ce duce o luptă acerbă cu aşteptările.În urmă au rămas doar jumătăţi de iubire. În faţă ne aşteaptă o iubire eternă, rătăcind prin deşertul de foc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu